Sunt « arlesiene », adica locuiesc la Arles. Intr-un studio de 18 metri patrati pt care platesc 400 euro. Cred ca odata cu aceasta chirie am depasit un prag psihologic masurat prin raportul euro/m2…Oricum, am o pozitionare foarte buna: in centrul orasului, la poalele Arenelor romane. Si am un pat enorm.
Pentru cei care au uitat, masterul pe care il fac se numeste « Administrarea instututiilor culturale », iar facultatea e situata in vechiul spital unde a fost ingrijit Van Gogh dupa ce si-a taiat urechea. Drept urmare tot orasul e impanzit de reproduceri ieftine ale tablourilor sale, de calendare cu el pe coperta, de case cu inscriptia « masion jaune ».
Spre deosebire de Dijon aici nu sunt romani. Decat un cuplu de tigani cersetori, plasati in fata unei boulangerii. Cersesc in liniste si in mod democratic : o zi ea, o zi el. Prin urmare mi-am reintrat in rol, rolul de a vorbi despre Romania, despre cultura si traditiile noastre, despre probleme si schimbare. La facultateam deja programata o prezentare a politicilor culturale de la noi, iar pt cursul de internet am hotarat impreuna cu celelalte 3 fete din echipa mea sa facem un site despre turismul cultural in Romania.
Dar lucrul cel mai minuant este ca ceea ce spun e nou : nou pt cei care ma asculta, nou pentru mine. Cand traim intr-un anumit context cu care ne impegnam zi de zi, nu avem prea des ocazia sa ne detasam si sa facem o analiza « la rece ». Insa aici, la cateva sute de km distanta, imi pun tot mai des intrebari despre ce rerprezinta « specificul romanesc », despre ce ar trebui sa alegem atunci cand ne facem un autoportret si despre o multime de alte lucruri care ma definesc, dar pe care nu le-am verbalizat niciodata.
